cere rugăciune

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să primim înfierea – Prima predica de Advent a card. Raniero Cantalamessa (3 decembrie 2021)

În Postul Mare am încercat să scot în evidenţă pericolul de a trăi “etsi Christus non daretur”, “ca şi cum Cristos n-ar exista”. Continuând în această linie, în meditaţiile din Advent aş vrea să atrag atenţia asupra unui alt pericol analog: acela de a trăi “ca şi cum Biserica n-ar fi decât asta”, adică scandaluri, controverse, ciocnire de personalităţi, bârfe sau cel mult vreun merit în domeniul social. Pe scurt, ca nişte oameni ca tot restul în decursul istoriei.

Ceea ce îmi propun este să scot în evidenţă strălucirea interioară a Bisericii şi a vieţii creştine. Nu pentru a închide ochii asupra realităţii faptelor sau pentru a ne sustrage de la responsabilităţile noastre, ci pentru a le înfrunta în perspectiva corectă şi a nu ne lăsa striviţi de ele. Nu putem cere jurnaliştilor şi mass-media să ţină cont de modul în care Biserica se interpretează pe ea însăşi (deşi ar fi de dorit să facă asta), dar lucrul mai grav ar fi dacă şi noi, oameni ai Bisericii şi slujitori ai evangheliei, am ajunge să pierdem din vedere misterul care locuieşte în Biserică şi ne-am resemna să jucăm mereu în afară, în deplasare şi în apărare.

“Noi avem această comoară în vase de lut”, a scris apostolul vorbind despre slujitorii evangheliei (2Cor 4,7). Acest lucru este foarte adevărat, dar am fi nesăbuiţi să petrecem tot timpul pentru a discuta despre “vasul de lut”, uitând “comoara” care este înăuntru. Apostolul ne ajută să percepem chiar pozitivul care există în această situaţie. Asta, spune el, are loc “pentru ca puterea neobişnuită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2Cor 4,7).

Se întâmplă cu Biserica precum cu vitraliile dintr-o catedrală. (Eu am trăit experienţa asta vizitând-o pe cea din Chartres). Dacă unul priveşte vitraliile din exterior, de pe strada publică, nu vede decât bucăţi de sticlă închisă la culoare ţinute împreună de fâşii de plumb la fel de închise la culoare. Dar dacă se intră înăuntru şi se privesc aceleaşi vitralii împotriva luminii, ce strălucire de culori, de istorii şi de semnificaţii în faţa ochilor noştri! Iată, noi ne propunem să privim Biserica dinăuntru, în sensul cel mai puternic al cuvântului, în lumina misterului pe care ea îl poartă.

În Postul Mare ne-a fost ghid dogma de la Calcedon a lui Cristos om adevărat, Dumnezeu adevărat şi o persoană. În prezent ne va fi ghid unul din cele mai tipice texte liturgice din Advent, adică Gal 4,4-7. El spune:

“Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: «Abbá, Tată!». Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu”.

În scurtimea sa, acest text este o sinteză a întregului mister creştin. Este prezentă Treimea: Dumnezeu Tatăl, Fiul său şi Duhul Sfânt; este Întruparea: “Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său”; toate acestea nu în abstract şi în afara timpului, ci într-o istorie de mântuire: la “împlinirea timpului”. Nu lipseşte nici prezenţa, discretă dar esenţială, a Mariei: “născut din femeie”. În sfârşit există rodul a toate acestea: bărbaţi şi femei făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfânt.

Fii ai lui Dumnezeu!

În această primă meditaţie reflectăm asupra primei părţi a textului: “Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să primim înfierea”. Paternitatea lui Dumnezeu este în însăşi inima predicii lui Isus. Şi în Vechiul Testament, Dumnezeu este văzut ca tată. Noutatea este că acum Dumnezeu nu este văzut atât ca “tată al poporului său Israel”, în sensul colectiv ca să spunem aşa, ci ca tată al fiecărei fiinţe umane, oricum ar fi el, drept sau păcătos: aşadar, în sens individual şi personal. Se preocupă de fiecare ca şi cum ar fi unicul; cunoaşte nevoile, gândurile fiecăruia şi numără chiar şi firele de păr de pe cap.

Eroarea teologiei liberale, la cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea (mai ales în cel mai ilustru reprezentant al său, Adolf von Harnack), a fost aceea de a face din această paternitate esenţa evangheliei, făcând abstracţie de divinitatea lui Cristos şi de misterul pascal. O altă eroare (începută cu erezia lui Marcion în secolul al II-lea şi niciodată total depăşită) este de a vedea în Dumnezeul din Vechiul Testament un Dumnezeu drept, sfânt, puternic şi răsunător, şi în Dumnezeul lui Isus Cristos, un Dumnezeu tată duios, afabil şi milostiv.

Nu, noutatea lui Cristos nu constă în asta. Constă mai degrabă în faptul că Dumnezeu, rămânând ceea ce era în Vechiul Testament, adică de trei ori sfânt, drept şi atotputernic, acum ne este dat ca tătic! Aceasta este imaginea fixată de Isus la începutul rugăciunii Tatăl nostru şi care conţine în miez tot restul: “Tatăl nostru care eşti în ceruri”: “care eşti în ceruri”, adică eşti preaînalt, transcendent, care este aşa departe de noi cum este cerul de pământ; dar “tatăl nostru”, ba chiar în original “Abba!”, ceva asemănător cu tăticul nostru, tatăl meu.

Este şi imaginea lui Dumnezeu pe care Biserica a pus-o la începutul crezului său. “Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul”: tată, dar atotputernic; atotputernic, dar tată. De altfel, de asta are nevoie orice fiu: să aibă un tată care se apleacă asupra lui, ca să fie duios, cu care să se poată juca, dar care să fie, în acelaşi timp, puternic şi sigur pentru a-l proteja, a-i insufla curaj şi libertate.

În predica lui Isus se începe să se întrevadă adevărata noutate care va schimba totul. Dumnezeu nu este numai tată în sens metaforic şi moral, pentru că a creat şi are grijă de poporul său. Este – înainte de toate – şi tată adevărat şi natural, al unui fiu adevărat şi natural pe care l-a născut “înainte de zori”, adică înainte de începutul timpului, şi graţie acestui Fiu unic oamenii vor putea deveni şi ei fii ai lui Dumnezeu în sens real şi nu numai metaforic. Această noutate transpare din titlul Abbá cu care Isus se adresează în mod obişnuit Tatălui, precum şi din cuvintele: “nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl nu-l cunoaşte decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să?i reveleze” (Mt 11,27).

Totuşi trebuie văzut că în predica lui Isus pământesc încă nu apare toată noutatea adusă de el cu privire la paternitatea lui Dumnezeu faţă de oameni. Domeniul de aplicare a titlului “Tată” rămâne cel moral; adică trebuie definit modul de a acţiona al lui Dumnezeu faţă de omenire şi sentimentul pe care oamenii trebuie să-l nutrească faţă de Dumnezeu. Raportul este de tip existenţial, încă nu ontologic şi esenţial. Pentru aceasta era nevoie de misterul pascal al morţii şi învierii sale.

Paul reflectează acest stadiu post-pascal al credinţei. Graţie răscumpărării realizate de Cristos şi aplicată nouă la Botez, noi nu mai suntem fii ai lui Dumnezeu numai în sens moral, ci şi real, ontologic. Noi am devenit “fii în Fiul”; Cristos a devenit “primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29).

Pentru a exprima toate acestea apostolul se foloseşte de ideea înfierii: “… ca să primim înfierea”, “Ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere” (Ef 1,5). Aceasta este numai o analogie şi, ca orice analogie, insuficientă să exprime plinătatea misterului. Înfierea umană în ea însăşi este un fapt juridic. Fiul înfiat asumă prenumele, cetăţenia, reşedinţa celui care-l înfiază, dar nu împărtăşeşte sângele lor sau ADN-ul tatălui; nu au existat zămislire, dureri şi naştere. Pentru noi nu este aşa. Dumnezeu nu ne transmite numai numele de fii, ci şi viaţa sa intimă, pe Duhul său care este, ca să spunem aşa, ADN-ul său. Prin Botez, în noi curge însăşi viaţa lui Dumnezeu. Cu privire la acest punct, Ioan este mai îndrăzneţ decât Paul. El nu vorbeşte de înfiere, ci de adevărată naştere, de naştere din Dumnezeu. Cei care au crezut în Cristos “din Dumnezeu s-au născut” (In 1,13); la Botez se realizează o naştere “din Duh”, ne “renaştem de sus” (cf. In 3,5-6).

De la credinţă la uimire

Până aici adevărurile credinţei noastre. Însă nu asupra lor aş vrea să insist. Sunt lucruri pe care le cunoaştem şi pe care le putem citi în orice manual de teologie biblică, în Catehismul Bisericii Catolice şi în cărţile de spiritualitate… Aşadar, care este lucrul diferit pe care-l urmărim cu această reflecţie?

Pornesc, pentru a-l descoperi, de la o frază a Sfântului Părinte din cateheza despre Scrisoarea către Galateni de la audienţa generală din 8 septembrie. După ce a citat textul nostru despre înfiere, el adăuga: “Noi, creştinii, adesea luăm de bună realitatea aceasta că suntem fii ai lui Dumnezeu. În schimb, este bine să comemorăm cu recunoştinţă momentul în care am devenit fii ai lui Dumnezeu, cel al botezului nostru, pentru a trăi mai conştient marele dar primit”.

Iată, acesta este pericolul nostru mortal: să luăm de bune lucrurile mai sublime ale credinţei noastre, inclusiv pe acela că suntem nici mai mult nici mai puţin decât fii ai lui Dumnezeu, ai creatorului universului, ai atotputernicului, ai veşnicului, ai dătătorului de viaţă. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa despre Euharistie, scrisă cu puţin înainte de moartea sa, vorbea despre “uimirea euharistică” pe care creştinii ar trebui s-o redescopere[1]. Acelaşi lucru trebuie să-l spunem despre filiaţia divină: să trecem de la credinţă la uimire. Aş îndrăzni să spun: de la credinţă la incredulitate! O incredulitate cu totul specială: aceea a celui care crede, fără a se putea capacita cu ceea ce crede, aşa încât i se pare ceva enorm, “incredibil”.

De fapt, a fi fii ai lui Dumnezeu comportă o consecinţă care abia se îndrăzneşte să se formuleze, aşa este de ameţitoare. Graţie ei, prăpastia ontologică ce-l desparte pe Dumnezeu de om este mai mixă decât prăpastia ontologică ce-l desparte pe om de restul creaţiei! Da, pentru că prin har noi devenim “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4).

Un exemplu va folosi mai bine decât multe raţionamente pentru a înţelege ce înseamnă a nu lua de bun faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. După convertirea sa, Sfânta Margareta de Cortona a petrecut o perioadă de dezolare teribilă. Dumnezeu părea supărat pe ea şi uneori o făcea să revină în memorie, unul câte unul, toate păcatele comise până în cele mai mici detalii, făcând-o să dorească să dispară de pe faţa pământului. Într-o zi, după împărtăşanie, un glas s-a ridicat pe neaşteptate înăuntrul ei: “Fiica mea!”. Ea care rezistase la vederea tuturor păcatelor sale, n-a rezistat la dulceaţa acestui glas, a căzut în extaz şi în timpul extazului martorii prezenţi o auzeau repetând ieşită din fire de uimire: “Sunt fiica sa, el a spus-o. O, infinită dulceaţă a Dumnezeului meu! O, cuvânt aşa de îndelung dorit! Aşa de insistent cerut! Cuvânt a cărui dulceaţă depăşeşte orice dulceaţă! Ocean de bucurie! Fiica mea! A spus-o Dumnezeul meu! Fiica mea!”[2].

Cu mult înaintea Sfintei Margareta a experimentat această străfulgerare Apostolul Ioan: “Vedeţi – scria el – câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu şi suntem!” (1In 3,1). Aceasta este o frază care trebuie citită clar cu punct de exclamaţie.

A dezlega propriul botez

De ce este aşa de important a trece de la credinţă la uimire, de la credinţa crezută (fides quae) la credinţa care crede (fides qua)? Nu este suficient a crede şi atât? Nu, şi dintr-un motiv foarte simplu: pentru că asta – numai asta – schimbă cu adevărat viaţa!

Să încercăm să vedem care este drumul care duce la acest nou nivel de credinţă. Sfântul Părinte, am auzit, invita să ne întoarcem la propriul Botez. Pentru a înţelege cum un sacrament primit cu mulţi ani în urmă, adesea la începuturile vieţii, poate dintr-o dată să retrăiască din nou şi să elibereze energie spirituală, trebuie să ţinem cont de câteva elemente de teologie sacramentară.

Teologia catolică cunoaşte ideea de sacrament valid şi licit, dar “legat”. Botezul este adesea chiar un sacrament legat. Un sacrament este numit “legat” dacă rodul rămâne blocat, nefolosit, datorită lipsei anumitor condiţii care îi împiedică eficacitatea. Un exemplu extrem este sacramentul căsătoriei sau al preoţiei primite în stare de păcat de moarte. În aceste condiţii, aceste sacramente nu pot conferi niciun har persoanelor. Însă dacă este înlăturat obstacolul păcatului cu o spovadă bună, se spune că sacramentul retrăieşte (reviviscit) graţie fidelităţii şi irevocabilităţii darului lui Dumnezeu, fără a fi nevoie să se repete ritul sacramental[3].

Sacramentul căsătorie sau al preoţiei este, spuneam, un caz extrem, dar sunt alte cazuri posibile în care sacramentul, deşi nefiind total legat, nu este totuşi nici total dezlegat, adică liber să realizeze efectele sale. În cazul Botezului, ce anume face ca rodul sacramentului să rămână legat? Sacramentele nu sunt rituri magice care acţionează mecanic, fără ştirea omului, sau făcând abstracţie de orice colaborare a sa. Eficacitatea lor este rod al unei sinergii, sau colaborări, între atotputernicia divină (în concret: harul lui Cristos şi Duhul Sfânt) şi libertatea umană.

Tot ceea ce în sacrament depinde de harul şi de voinţa lui Cristos se numeşte “operă făcută” (opus operatum), adică operă deja realizată, rod obiectiv şi de nelipsit al sacramentului, când este administrat în mod valid; în schimb, tot ceea ce depinde de libertatea şi de dispoziţiile subiectului se numeşte “operă de făcut” (opus operantis), adică opera de realizat, aportul omului.

Partea lui Dumnezeu sau harul Botezului este multiplu şi foarte bogat: filiaţia divină, iertarea păcatelor, locuirea Duhului Sfânt, virtuţile teologale ale credinţei, speranţei şi iubirii infuzate în germen în suflet. Aportul omului constă esenţialmente în credinţă! “Cine va crede şi va fi botezat se va mântui” (Mc 16,16). Există un sincronism perfect între har şi libertate; se întâmplă ca atunci când doi poli, pozitiv şi negativ, se ating şi astfel fac să se elibereze lumina.

La Botezul primit de copii (dar şi în cel primit ca adulţi, dacă nu a fost însoţit de intimă convingere şi participare), acest sincronism lipseşte. Nu este vorba de a abandona practica botezului copiilor. Biserica pe bună dreptate a practicat-o şi a apărat-o mereu, văzând în Botez un dar al lui Dumnezeu, înainte de a fi rod al unei decizii umane. Este vorba mai degrabă de a lua act de ceea ce comportă această practică în noua situaţie istorică în care trăim.

Odinioară, când tot ambientul era creştin şi impregnat de credinţă, această credinţă putea să răsară, chiar dacă treptat. Actul de credinţă liber şi personal era “suplinit de Biserică” şi exprimat, parcă de o persoană interpusă, de părinţi şi de naşi. Acum nu mai este aşa. Ambientul în care copilul creşte nu este de aşa natură să-l ajute să răsară în el credinţa; nu este aşa adesea familia, nu este aşa şi mai des şcoala, şi mai puţin decât puţin societatea şi cultura.

Iată pentru ce vorbeam despre Botez ca despre un sacrament “legat”. El este ca un pachet-dar foarte bogat, însă rămas sigilat, ca anumite cadouri de Crăciun uitate în vreun loc, mai înainte de a fi fost deschise. Cine îl posedă are “titlurile” pentru a face toate actele necesare vieţii creştine şi să scoată din el şi un anumit rod, deşi parţial, dar nu posedă plinătatea realităţii. În limbajul Sfântului Augustin, posedă sacramentul (sacramentum), dar nu – cel puţin pe deplin – realitatea lui (res sacramenti).

Dacă noi medităm aici despre asta, înseamnă că am crezut, că în noi credinţa s-a adăugat la sacrament. Aşadar, ce ne mai lipseşte? Ne lipseşte credinţa-uimire, acea deschidere largă a ochilor şi acel Oh! de uimire când deschidem cadoul care este recompensa cea mai plăcută pentru cel care a oferit darul. Botezul – spuneau Părinţii greci – este “iluminare” (photismos). S-a produs vreodată în noi această iluminare?

Ne întrebăm: este posibil – mai mult, este legitim – să aspirăm la acest nivel diferit de credinţă în care nu numai credem, ci experimentăm şi “gustăm” adevărul crezut? Spiritualitatea creştină a fost adesea însoţită de o rezervă, sau chiar (ca în cazul reformatorilor) de o refuzare a dimensiunii experimentale şi mistice a vieţii creştine, văzută drept ceva inferior şi contrar credinţei curate. Dar, în pofida abuzurilor care au existat, în tradiţia creştină n-a dispărut niciodată curentul sapienţial care pune vârful credinţei în “gustarea” adevărului lucrurilor crezute, în “gustul” adevărului, inclusiv gustul amar al adevărului crucii.

În limbajul biblic, a cunoaşte nu înseamnă a avea ideea despre un lucru care rămâne însă în afară şi separat de mine; înseamnă a intra în relaţie cu el, a-l experimenta. (Se vorbea chiar de o cunoaştere a propriei soţii, sau cunoaşterea pierderii copiilor!). Evanghelistul Ioan exclamă: “Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16), de asemenea: “Noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,69). Pentru ce “cunoscut şi crezut” Ce adaugă “cunoscut” la “crezut”? Adaugă acea certitudine interioară prin care adevărul se impune spiritului şi suntem constrânşi să exclamăm înăuntrul nostru: “Da, este adevărat, nu este îndoială, este chiar aşa!”. Adevărul crezut devine realitate trăită. “Fides non terminatur ad enuntiabile sed ad rem”, a scris Sfântul Toma de Aquino: “Credinţa nu se termină la enunţare, ci la realitate”[4]. Nu terminăm niciodată să descoperim consecinţele practice care derivă din acest principiu.

Rolul cuvântului lui Dumnezeu

Cum se face posibil acest salt de calitate de la credinţă la uimirea de a ne şti fii ai lui Dumnezeu? Primul răspuns este: cuvântul lui Dumnezeu! (Există un al doilea mijloc la fel de esenţial – Duhul Sfânt – dar îl lăsăm pentru următoarea meditaţie). Sfântul Grigore cel Mare compară cuvântul lui Dumnezeu cu cremenea, adică piatra care se folosea odinioară pentru a produce scântei şi pentru a aprinde focul. Trebuie făcut – spunea el – cu cuvântul lui Dumnezeu ceea ce se face cu cremenea: să-l lovim în mod repetat până când se produce scânteia. Să-l rumegăm, să-l repetăm, chiar şi cu glas tare[5].

Într-un timp de rugăciune sau de adoraţie să încercăm să repetăm înăuntrul nostru, fără încetare şi cu dorinţă vie: “Fiu al lui Dumnezeu! Sunt fiu, sunt fiică a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl meu”. Sau să spunem simplu: “Tatăl nostru care eşti în ceruri”, repetând îndelung, fără a merge mai departe. Aici este mai necesar ca oricând să ne amintim cuvintele lui Isus: “Bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7). Mai devreme sau mai târziu, când poate te aştepţi mai puţin, se va întâmpla: realitatea cuvintelor, chiar şi numai pentru o clipă, îţi va exploda înăuntru şi îţi va ajunge pentru restul vieţii. Dar chiar dacă nu s-ar întâmpla nimic răsunător, să ştii că ai obţinut esenţialul; restul ţi se va da în cer. De fapt, “acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2).

Fraţi toţi!

Un rezultat imediat la toate acestea este că noi conştientizăm propria demnitate. “Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta – ne va îndemna Sfântul Leon cel Mare în noaptea de Crăciun – şi, pentru că eşti făcut părtaş de natura divină, nu te întoarce la nemernicia de mai înainte”[6]. Ce demnitate poate fi superioară demnităţii de a fi fiu al lui Dumnezeu? Se relatează că fiica unui rege al Franţei, orgolioasă şi isterică, o certa încontinuu pe o slujitoare a sa şi într-o zi i-a strigat în faţă: “Nu ştii că eu sunt fiica regelui tău?”. La care slujitoarea a răspuns: “Şi tu nu ştii că eu sunt fiica Dumnezeului tău?”.

Un alt rezultat – şi mai important – este că noi conştientizăm demnitatea celorlalţi, şi ei fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, fraternitatea umană îşi are motivaţia ultimă în faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor, că noi suntem toţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu şi de aceea fraţi şi surori între noi. Nu poate exista o legătură mai puternică decât aceasta şi, pentru noi, creştinii, o motivaţie mai urgentă pentru a promova fraternitatea universală. Sfântul Ciprian spunea: “Nu-l poate avea pe Dumnezeu ca tată cel care nu-l are pe aproapele ca frate”[7].

De aceea, un lucru vom încerca să nu-l mai facem. Nu vom spune, nici măcar tacit, lui Dumnezeu Tatăl: “Alege: ori pe mine, ori pe adversarul meu; declară de care parte eşti!”. Nu se poate impune unui tată această alternativă cruntă de a alege între doi copii, numai pentru că ei sunt certaţi între ei. De aceea nu-l vom ispiti pe Dumnezeu, cerându-i să fie de partea noastră împotriva fratelui.

Când vom fi în contrast cu vreunul, mai înainte de a impune şi a discuta punctul nostru de vedere (care poate fi legitim şi uneori necesar), îi vom spune lui Dumnezeu: “Tată, salvează-l pe acel frate al meu, salvează-ne pe amândoi; nu doresc ca eu să am dreptate şi el să greşească. Doresc ca şi el să fie în adevăr, sau cel puţin în bună credinţă”. Această milostivire a unora faţă de alţii este indispensabilă pentru a trăi viaţa Duhului şi viaţa comunitară în toate formele sale. Este indispensabil pentru familie şi pentru orice comunitate umană şi religioasă, inclusiv Curia Romană. Noi, spune Sfântul Augustin, suntem vase de lut: ne facem rău numai atingându-ne[8].

Am amintit mai sus exclamaţiile Sfintei Margareta de Cortona când a auzit în interior că era numită de Dumnezeu “fiica mea”: “Sunt fiica sa, El a spus-o… Ocean de bucurie! Fiica mea! A spus-o Dumnezeul meu! Fiica mea!”. Fie că odată să experimentăm ceva asemănător, ascultând acelaşi glas al lui Dumnezeu, nu răsunător, ca pentru ea, în mintea noastră (care se poate înşela!), ci scris, negru pe alb, în pagina Bibliei pe care o medităm: “Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu!”.

Duhul Sfânt, vom vedea data viitoare dacă vrea Dumnezeu, este gata să ne ajute în această acţiune.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu Preluare după: www.ercis.ro

Note:

[1] Ioan Paul al II-lea, Ecclesia de Eucharistia, 6.

[2] Giunta Bevegnati, Vita e miracoli della Beata Margherita da Cortona, II, 6 (Trad. ital. Vicenza 1978, pag. 19 şu).

[3] Cf. A. Michel, Reviviscence des sacrements, în DTC, XIII,2, Parigi 1937, col. 2618-2628.

[4] Summa theologiae, II-II, 1, 2, ad 2.

[5] Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, I,2,1.

[6] Leon cel Mare, Predica 1 la Naşterea Domnului, 3.

[7] Ciprian, De unitate Ecclesiae, 6.

[8] Augustin, Discursuri, 69 (PL 38, 440) (lutea vasa sibi invicem angustias facientes).

CITESTE IN CONTINUARE

A VII-a Întâlnire Naţională a Comunităţii Magnificat

În Postul Mare am încercat să scot în evidenţă pericolul de a trăi “etsi Christus non daretur”, “ca şi cum Cristos n-ar exista”. Continuând în această linie, în meditaţiile din Advent aş vrea să atrag atenţia asupra unui alt pericol analog: acela de a trăi “ca şi cum Biserica n-ar fi decât asta”, adică scandaluri, […]

Citeste mai mult