cere rugăciune

Ministerul de laudă

NATURA ŞI FINALITĂŢILE ACESTUI MINISTER

Întâlnirea de rugăciune este momentul în care un grup de rugăciune sau o comunitate carismatică se întâlneşte cu Domnul pentru a-l preamări. Ea are o importanţă centrală în viaţa grupurilor de rugăciune şi a Comunităţilor din Reînnoirea Carismatică Catolică deoarece:

  • este momentul în care grupul sau comunitatea respectivă se predispune la întâlnirea cu Dumnezeu;
  • această întâlnire este călăuzită şi condusă de Duhul Sfânt, a cărui acţiune se manifestă prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu şi a carismelor dăruite pentru edificarea grupului ca Trup al lui Cristos.

Întâlnirea de rugăciune are două caracteristici esenţiale:

  • este comunitară;
  • este carismatică.

Cele două caracteristici se integrează reciproc şi se întrepătrund, dând întâlnirii un dinamism spiritual care permite fiecărei persoane prezente la rugăciune să trăiască o reînnoire spirituală. Dacă una din aceste două dimensiuni este lăsată deoparte, grupul de rugăciune îşi pierde din fizionomie şi vitalitate. Dacă, de exemplu, dimensiunea comunitară este lăsată deoparte, cu mare greutate carismele se pot manifesta şi dezvolta. Dacă slăbeşte dimensiunea carismatică, grupul îşi pierde vigoarea şi vitalitatea spirituală. Pentru ca asta să nu se întâmple, trebuie avute în vedere câteva condiţii:

  • întâlnirea de rugăciune trebuie să fie cu adevărat o întâlnire de rugăciune comunitară carismatică;
  • cei care participă trebuie să se lase călăuziţi şi conduşi de Duhul Sfânt;
  • ministerul de laudă care animă rugăciunea trebuie să se slujească de darurile pe care Duhul le-a dat pentru această slujire.

Acestui minister de laudă îi revine rolul de a anima rugăciunea comunitară, ajutându-i pe cei prezenţi să participe activ, fiecare după darurile sale.

ROLUL MINISTERULUI DE LAUDĂ

Cei care fac parte din ministerul de laudă ajută pe cei prezenţi să se deschidă la Duhul Sfânt care inspiră şi conduce rugăciunea. Prin cuvinte, semne, gesturi, cântece, ministrul de laudă îi implică pe toţi în acţiunea de preamărire a lui Dumnezeu, scoţându-i dintr-o atitudine pasivă şi statică.

Prin urmare, ministerul de laudă are rolul de a trezi, de a solicita şi de a conduce pe fiecare dintre cei prezenţi să intre în ascultarea Duhului, să vadă, să se lase implicaţi, să reacţioneze, să devină conştienţi şi să se deschidă liber relaţiei cu Dumnezeu şi cu fraţii, printr-o atitudine de credinţă în prezenţa lui Isus în mijlocul acelora adunaţi în numele Lui (cf. Mt 18,20). În felul acesta, cei prezenţi sunt conduşi prin laudă la întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi prezent în mijlocul adunării, a cărui prezenţă poate fi percepută în puterea şi cu ajutorul Duhului Sfânt. Tocmai în urma întâlnirii cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, se naşte în fiecare viaţa cea nouă, iar rugăciunea devine cu adevărat un moment de reînnoire spirituală.

Fraţii şi surorile care slujesc în ministerul de laudă îi conduc pe participanţi să devină conştienţi că sunt convocaţi de Cineva (Isus) care le-a fixat tocmai în acel moment o întâlnire şi care doreşte să-i întâlnească şi să se întreţină cu ei. Venirea lor la rugăciune devine astfel un răspuns dat Celui care le-a fixat această întâlnire pentru a construi cu ei un dialog de iubire care-i va uni şi va face din toţi un singur trup.

E nevoie de o slujire ca aceea a ministerului de laudă deoarece fraţii nu sunt mereu „predispuşi” din punct de vedere interior şi exterior pentru această întâlnire. Deseori vin la momentul de rugăciune distraşi fiind de multe lucruri, obosiţi după o zi de muncă, apăsaţi de situaţii dificile sau chiar de propriile păcate. Ministerul de laudă, prin slujirea exercitată trezeşte în inimi dorinţa, încrederea, deschiderea şi disponibilitatea de „a sta” cu Domnul.

CALITĂŢILE UMANE ŞI SPIRITUALE ALE MEMBRILOR MINISTERULUI DE LAUDĂ

Cei care sunt chemaţi de Domnului să slujească la rugăciunea de laudă trebuie să fie persoane:

  • de rugăciune;
  • capabile de a sta în ascultarea Domnului;
  • umile în faţa misterului prezenţei lui Dumnezeu;
  • dispuse să-şi deschidă inima cuvântului de iubire pe care Domnul îl propune,
  • nu autosuficiente, ci conştiente că au nevoie ele însele de darul Duhului şi să fie disponibile pentru a-l primi,
  • libere de amărăciuni, resentimente, prejudecăţi,
  • libere de teama de a-şi da viaţa pentru fraţi şi dispuse total pentru a-i sluji,
  • libere de imaginea de sine şi total detaşate de dorinţa de afirmare în faţa celorlalţi,
  • capabile de confidenţă filială;
  • libere de orice tendinţă moralistă;
  • capabile de a lupta împotriva ispitelor care caută să le distragă mintea şi inima de la rugăciune;
  • capabile de a se goli de sine (probleme, îngrijorări, căutarea succesului, eficientism…) pentru a-i sluji în mod detaşat pe Domnul şi pe fraţi şi pentru a se abandona total acţiunii Duhului Sfânt.

Pentru a-şi exercita bine carismele, cei care slujesc în ministerul de laudă trebuie să ştie să colaboreze cu cei chemaţi la aceiaşi slujire, atât din ministerul de laudă, cât şi din ministerul de cântece, acceptând şi favorizând interacţiunea carismelor diferite. Totul poate fi sursă de inspiraţie şi de ascultare a Duhului: cuvintele Scripturii, cântecele, cuvintele şi imaginile profetice, rugăciunile celorlalţi, chipurile oamenilor, contextul, momentul anului liturgic sau sărbătoarea liturgică. Toate aceste lucruri cer capacitatea unei duble ascultări:

  • cu o ureche orientată spre interior pentru a asculta şoaptele Duhului;
  • cu o ureche orientată spre exterior pentru a-i asculta pe fraţi.

Pentru a face aceasta e nevoie de a învăţa să creadă din ce în ce mai mult în darurile celorlalţi, să-i susţină şi să mijlocească pentru ceilalţi slujitori ca toţi să se lase folosiţi de Duh cu toată docilitatea. 

Deoarece rugăciunea comunitară carismatică este precum concertul unei orchestre dirijată de Duhul Sfânt, membrii ministerului de laudă trebuie să se abandoneze cu încredere, slujind cu certitudinea că va fi Duhul Sfânt cel care inspiră lucrurile de spus sau de făcut, precum şi momentele şi modalităţile cele mai potrivite.

CARISMELE ÎN ANIMAREA RUGĂCIUNII COMUNITARE CARISMATICE

Multe sunt carismele folosite în această slujire de laudă, carisme pe care Duhul Sfânt le distribuie la diferite persoane după cum voieşte. Cele mai frecvente carisme folosite în cadrul rugăciunii carismatice de laudă sunt:

  • carisma laudei;
  • carisma cântului în limbi (glosolalia);
  • carisma profeţiei;
  • carisma cunoaşterii;
  • carisma mijlocirii;
  • carisma discernământului.

 Animarea rugăciunii se exprimă mai ales prin capacitatea de a sesiza sensul şi atitudinea interioară inspirată de Duhul Sfânt ca un fir conducător al rugăciunii şi de a-l scoate în evidenţă, ajutându-i pe cei prezenţi să-l asume şi să-l conştientizeze. O astfel de atitudine se articulează în diferite forme de rugăciune: ascultarea Cuvântului, convertire şi părere de rău pentru păcate, recunoştinţă, mijlocire, adoraţie şi închinare, luptă spirituală de eliberare. Duhul Sfânt îi cunoaşte pe cei care i-a chemat la întâlnirea de rugăciune şi vrea să intervină în vieţile lor. El va vorbi fiecăruia şi va da fiecăruia ceea ce are nevoie. Însă, pentru aceasta slujitorii laudei trebuie să vegheze pentru ca lucrarea tainică a Duhului să nu fie perturbată, deviată, blocată de la firul inspirator sugerat de acelaşi Duh Sfânt ori la început ori de-a lungul rugăciunii. Pentru aceasta este necesar discernământul, astfel încât elementul omenesc să nu domine asupra elementului supranatural şi totul să se facă cu ordine.

LA ŞCOALA SFÂNTULUI PAUL

Câteva indicaţii şi principii pauline sunt extrem de importante în animarea rugăciunii comunitare carismatice:

  • „Căutaţi iubirea, dar tindeţi şi spre darurile spirituale, mai ales darul profeţiei” (1Cor 14,1);
  • „Căutaţi darurile spirituale, căutaţi să le aveţi cu prisosinţă pentru edificarea comunităţii” (1Cor 14,12);
  • „Atunci când vă adunaţi, fiecare, fie că are de cântat un psalm, fie că are o învăţătură, fie că are o descoperire, fie că are de spus ceva în altă limbă, fie că are o interpretare, să facă totul spre edificare” (1Cor 14,26);
  • „Nu stingeţi Duhul! Nu dispreţuiţi profeţiile, dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun!” (1Tes 5,19-22);
  • „Profeţii să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să judece” (1Cor 14,29);
  • „Duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor, căci Dumnezeu nu este [un Dumnezeu] al dezordinii, ci al păcii” (1Cor 14,32-33);
  • „Fraţii mei, căutaţi darul profeţiei şi al vorbirii şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi, dar toate să se facă în mod cuviincios şi în ordine” (1Cor 14,39-40).